Secretarul perpetuu al Academiei Franceze, Hélène Carrère d’Encausse, a publicat recent o istorie a venerabilei instituţii, creată de cardinalul Richelieu în 1635, şi a cărei principală atribuţie a fost de la început apărarea şi ilustrarea (la défense et l’illustration) limbii franceze.

O întrebare pe care autoarea şi-a pus-o a fost aceea dacă acest rol mai este posibil astăzi. Răspunsul ei este că astăzi Academia nu mai poate interveni direct în evoluţia limbii, dar poate să „însoţească” această evoluţie. Cuvântul trebuie înţeles ca un apel la folosirea tuturor mijloacelor pentru a asigura o cultură a limbii, în stare de a o feri de degradare şi urâţire. Niciodată ca în epoca modernă, iar la noi după 1989, limba unei ţări n-a fost mai grăbită să-şi schimbe straiele sau să-şi neglijeze ortografia. Există globalizare şi în limbă. Şi niciodată n-au fost mai ineficiente măsurile directe de intervenţie ale lingviştilor. Nici chiar în Franţa, unde Academia are drept de legislaţie. Tot ce a putut face, cu ani în urmă, un ministru al Culturii a fost să impună termeni franţuzeşti în locul unora englezeşti, pentru câteva concepte tehnologice noi, cum ar fi télécopie pentru fax sau ordinateur pentru computer. Cât priveşte o reformă a ortografiei, menită a o simplifica şi a o face mai puţin expusă erorii, ea a dat greş de câteva ori, cu toate eforturile Academiei. În România, o astfel de reformă a avut loc de două ori, în 1953 şi în 1995, dar fiindcă Academia noastră nu legiferează, ortografia a rămas în coadă de peşte, fiecare scriind cum îl taie capul. Eşecul mai are o cauză în faptul că reforma recentă tulbura apele unei ortografii în cea mai mare parte fonetică, introducând elemente de etimologie. Să ne reamintim că şi Al.Graur a publicat cu decenii în urmă un Mic dicţionar ortoepic şi ortografic în care corecta pronunţii şi scrieri greşite, cum ar f