Victoria pe care Steaua a realizat-o îm­potriva dinamoviştilor, dar mai ales maniera în care aceasta a fost ob­ţinută, are caracteristicile surprizei au­tentice. Şi creează reacţii în conse­cin­ţă. Atât fericiţii, cât şi întristaţii au mari probleme în gestionarea şo­cu­lui produs de întâmplarea din „Şte­fan cel Mare”, raţiunea fiind persecutată, în cele mai multe cazuri, de trăi­ri­le euforice sau, dimpotrivă, îm­bufniri pricinoase.

Steliştii au luat prim-planul re­vărsărilor de după meci. Aşternutul succesului a avut efect de supradoză pentru Gigi Becali. Omul promite de acum încolo comportament ire­proşabil ca patron, cumsecădenie maximă în relaţiile cu subordonaţii, gestionare generoasă a afacerilor de la echipă şi pace durabilă cu toţi aceia pe care i-a privit până acum cu aleasă încruntare. Dar nu-mi pierd timpul cu angajamentele clocotitorului personaj. Ştiu bine că termenul de garanţie al promisiunilor sale este întotdeauna mincinos. Ştiu bine că orice afront, oricât de inofensiv ar fi el, îl poate determina pe Gigi Becali să creadă că pisicile zboară din nou la joasă înălţime. Aşa că zic pas în ceea ce-l priveşte pe Gigi. O altă încăpăţânare cu definire adâncă mă pune pe gânduri. Mă refer la fraţii Costea.

Victoria Stelei pusese bun aşternut împăcării dintre suporteri şi fraţii Costea. Aceştia au refuzat însă cântarea bucuriei alături de galerie şi de toţi ceilalţi colegi de echipă. Îmbufnaţii au atras atenţia că ei nu pot fi confundaţi cu alţi fotbalişti care au cedat după ce au fost terfeliţi de galerie. Eroare. Mare eroare. Nu exista nici un risc ca fraţii Costea să fie confundaţi cu alţi fotbalişti. Fiindcă, de când au venit la Steaua, fraţii Costea nu au făcut absolut nimic pentru ca suporterii să-i confunde cu fotbaliştii. Iar, dacă îşi doresc sincer reintrarea în circuitul fotbalistic, susţinerea suporterilor nu reprezintă un sprijin de