Capcanele istoriei… este genul de carte (căci da, Lucian Boia a lansat pe piața ideilor un adevărat gen, inaugurat odată cu Mitologia științifică a comunismului) cu aderență în medii de lectură dintre cele mai diverse, de la cel al publicului educat larg, familiarizat cu numele unor oameni de cultură ai ultimilor 50 de ani, cititori de biografii și romane de atmosferă ori istorice, la cel al intelectualilor contemporani, în căutarea unor confirmări – a propriilor convingeri și opinii critice – în modelele deja faimoase ale perioadei interbelice. Avem, deci, un volum care acoperă, temporal, aproximativ două decenii (1930-1950), perioadă foarte tumultuoasă politic, în care dictaturii regale i s-a succedat dominația legionară, strivită de regimul mareșalului Antonescu, urmat, acesta, de dictatura comunistă; epocă, totodată, de mare efervescență culturală, în care intelectualii publici – profesori universitari, academicieni, jurnaliști, scriitori cu vizibilitate – se remarcă nu doar prin confruntarea de idei politice (dreapta versus stînga), ci și, mai ales, printr-o mare disponibilitate de a adera la deciziile politicilor extremiste, de oricare culoare vor fi fiind ele. Aceasta este, prin urmare, punctul de plecare: modul în care s-a manifestat, faptic, relația intelectualilor cu puterea, de-a lungul dictaturilor inter- și imediat postbelice, și formele pe care le-a luat, în diferite cazuri, colaborarea cu extremele. Iar Lucian Boia e, într-adevăr, un foarte bun narator, cu un talent special în construcția suspansului (căci da, chiar și poveștile cu final cunoscut pot fi pline de suspans) și în furnizarea de detalii și anecdote ce dau culoare „poveștii“ – de pildă, acum, „amuzanta“ informație că George Emil Palade, ulterior premiant Nobel, era să fie dat afară din Universitate de legionari, în 1940, pentru „lipsă de activitate științifică“… De data asta, plasîndu-