Am pierdut şirul reuniunilor europene care s-au terminat cu acorduri "istorice" care ar fi trebuit să oprească criza datoriilor din Eurozonă. De fiecare dată, s-au năruit pentru că pieţele au considerat că erau inadecvate sau irelevante şi că nu puteau produce suficientă creştere economică pentru a plăti obligaţiile din viitor.
Acordul ultim - şi toate cele 17 membre ale zonei euro s-au angajat să îl semneze - e construit în jurul cererii germanilor de a avea angajamente legale pentru a menţine disciplina fiscală şi financiară.
Pe termen lung, mai multă disciplină şi coordonare şi mai multă transparenţă financiară sunt benefice. Dar un pact care îi obligă pe toţi la mai multă austeritate în vreme de recesiune este exact lucrul de care Europa nu are nevoie acum.
Acordul va creşte şi suma disponibilă pentru alte viitoare colace de salvare. Dar sumele sunt totuşi mult prea mici pentru a convinge investitorii că Europa e pregătită să fie garantul unor economii mai mari precum Italia sau Spania. Acordul lasă în continuare Europa fără un salvator "de ultimă speranţă", cum e Rezerva Federală pentru America, un salvator care să apere ţările vulnerabile şi băncile de panica pieţelor.
Pactul va dovedi că a meritat efortul doar dacă Banca Centrală Europeană va fi convinsă să îşi asume acest rol. Iar declaraţiile preşedintelui băncii, Mario Draghi, nu sunt încurajatoare.
Germania a vrut ca toate cele 27 de membre ale Uniunii Europene să se alăture pactului fiscal. Dar Marea Britanie, a treia economie ca mărime a Europei după Germania şi Franţa, mereu ambivalentă în privinţa Uniunii, a refuzat să marşeze. Marea Britanie a rămas cu lira, aşa că refuzul său nu contează practic prea mult în privinţa politicii fiscale. Dar ar putea izola Marea Britanie şi slăbi UE ca întreg.
Europa a învăţat pe pielea ei că o uniune monetară sustenabilă are nevoie d
