Dinamo a venit la Ploieşti pentru a doua parte a terapiei post Steaua. Încă trebuia să îşi găsească nişte răspunsuri pentru întrebările puse după înfrângerea cu marea rivală. Cu un joc chinuit şi maximum trei ocazii de băgat în seamă, în loc de răspunsuri, oamenii lui Ciobi primesc noi dileme.

Cu Astra, în sfârşit, s-a auzit şi glasul galeriei. Apropo, prin birouri ar trebui să se înţeleagă că un stadion n-are suflet, chiar dacă e plin ochi, atunci când nimeni nu cântă. Dar asta prea puţin contează pe la noi, cei care nu dormim noaptea încercând să născocim noi idei de a-i ţine pe oameni în afara arenelor.

Când fotbalul a urlat de durere

Lăsând costumele la o parte, ajungem la tricourile din teren. Prima constatare e că lotul lui Dinamo pare mai firav decât o păpădie la prima adiere de vânt. Altfel nu s-ar justifica deloc apariţia lui Pulhac la mijloc. E clar că Ciobi n-are cu cine! Dar ai lui sunt tociţi în lupte, fie ele şi inutile, şi nu se dau la o parte aşa uşor. Scrâşnitul dinţilor, sunetul deja enervant al apărătorilor ciocnindu-se şi câteva înjurături de durere. Asta a avut din plin meciul de la Ploieşti. Plus două mari şanse în alb-roşu. "Săgeata" Niculae l-a înşurubat pe Găman, dar Lung şi-a întins braţele la maximum şi a scos (19), apoi goalkeeper-ul s-a aruncat disperat la centrarea lui Rus şi l-a mai blocat încă o dată pe cel mai activ dinamovist. E mai greu când "Cap de Zmeu" s-a transformat din lanterna care lumina jocul în lumânare ce stă aprinsă doar câteva minute pe repriză.

Şi ce faceţi cu un punct?

Trec minutele şi la Dinamo nu se schimbă nimic. E clar, Ciobi încearcă terapia prin durere. Dureros de aproape trece şi şutul lui Cătălin Munteanu (62) şi toţi par să se mulţumească cu punctul care-i aduce din nou în vârf. Până şi "Danciu", cel cu peste două sute de goluri, zice că e mai bine aşa când nu s