O personalitate scrie săptămânal în această rubrică despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul scriitorului Lucian Dan Teodorovici.

Pentru un scriitor, mă gândesc, e greu să-şi fixeze o carte de căpătâi - iar asta întrucât, pe măsură ce înaintează în vârstă şi în rutină, chiar şi calitatea entuziasmului propriu se schimbă! Acum privesc cu mai multă detaşare, chiar răceală, o carte excepţională decât priveam în copilărie o carte care mi se părea pe-atunci excepţională. Şi asta mai cu seamă din pricina faptului că, fără a-mi dori, devin tot mai atent la mecanismele scrisului, la stil, la structură, în dauna poveştii propriu-zise.

Prin urmare, „cărţi de căpătâi" în sensul entuziasmului amintit îmi rămân, înainte de toate, cele din copilărie. Cum aş putea, spre exemplu, să nu(-mi) consider esenţială povestea „Prinţul fericit", a lui Oscar Wilde, pe care am citit-o prin clasa a doua? E o poveste care mi-a decis, practic, pasiunea - mai bine zis, i-a dat concreteţe. Pentru că mă pot privi şi azi, cu ochii minţii, într-un pat din casa bunicilor, plângând minute în şir pe seama destinului tragic al „fericitului prinţ". Iar apoi mă pot auzi încă promiţându-mi solemn că voi deveni scriitor doar pentru a fi în stare să rescriu povestea cu pricina, dându-i un final „bun", care să nu-i mai facă şi pe alţi copii să plângă-n hohote amare.

Eroul copilăriei mele

O altă carte de căpătâi, trecând acum spre gimnaziu, a fost „Cocoşatul" lui Paul Féval. Este, cred, singura carte pe care am citit-o de cel puţin cinci ori - iar cavalerul de Lagardère a fost eroul copilăriei mele. Nu şi modelul, căci m-am prins la vreme că trăiam timpuri cu totul diferite, însă, în mod cert, mi-am petrecut multe zile imaginându-mi alte şi alte aventuri în care, evident, intram în hainele cavalerului şi deveneam cel puţin la fel de viteaz ca el. Şi asta se num