„Salba de smaralde a Ecuatorului“ surprinde prin frumuseţea plajelor străjuite de stânci, prin filosofia localnicilor, dar şi prin curajul maimuţelor care „fură“ obiectele turiştilor.
Plajele exotice ale insulei, apele turcoaz şi nisipul fin din anumite locuri contrastează cu o lume pe care, în esenţa ei, europeanul o înţelege greu. Bali, perla arhipelagului indonezian, m-a şocat încă din aeroport. Pe toţi stâlpii erau afişate inscripţii în limba engleză, cu caractere mari şi vopsea fosforescentă, care avertizau că traficul de droguri se pedepsea cu moartea.
Elanul pe care mi-l insuflaseră ghidurile mele turistice se înmuiase brusc şi prin minte începuseră să-mi treacă tot felul de scenarii. Dacă îţi pune cineva în troller sau în camera de hotel ori direct în seif ceva „necurat" ca să te şantajeze? Şi oare pentru ce cantitate primeşti condamnarea la moarte? Au mai fost cazuri de turişti executaţi? Cum putea justiţia locală să-şi dea seama dacă un turist străin este cu adevărat traficant de droguri ori dacă este victima unei înscenări? De, minte de jurnalist „hârsit" în meserie şi... bolnav de scenarită mioritică.
La pas prin Bali
Nici n-am urcat bine în taxi, că l-am şi luat la descusut pe şofer, întrebându-l care-i faza cu traficul de droguri: „Staţi liniştit, domnule. De 12 ani, de când lucrez eu în Bali, n-au ajuns în faţa plutonului de execuţie mai mult de câteva zeci de traficanţi de droguri străini. Şi ăia erau mafioţi sadea, nu turişti cinstiţi ca dumneavoastră".
Zâmbetul larg al asiaticului mic şi rotofei din faţa mea, conformaţie corporală atipică pentru indonezieni, a avut darul să mă mai calmeze. Şi pentru ca mintea să mi se elibereze definitiv de obsesiile mele de fost jurnalist de investigaţii, a doua zi am plecat să vizitez faimosul templu de la Uluwatu. Mi-am pus în jurul pantalonului scurt o fustă locală, goliciunea braţe
