Când Noul Cinema Românesc/Noul Val a fost sărbătorit la împlinirea unui deceniu, cumva a început să i se cânte şi prohodul. Întrebarea circula încă din 2010 – “Mai suntem sau nu mai suntem pe val?”, “Ce ar trebui să urmeze acum?”. “Festivităţile” de 10 ani (ca şi cea de faţă) au tendinţa, chiar şi iraţional, să închidă o epocă. Valabilitatea acesteia e, oricum, limitată.
În 2011 pe marile ecrane de la noi au intrat cam 20 de filme româneşti. Unele meritau atenţie, altele nu. Cel mai mare număr de spectatori, 26.788 (conform cinemagia.ro) a făcut “Naşa”, comedia semnată de Virgil Nicolaescu şi Jesús del Cerro. Nu e un scor grozav. Anul trecut, “Eu când vreau să fluier, fluier”, debutul lui Florin Şerban, a fost cel mai bine situat film românesc la box office, cu peste 55.000 de bilete vândute.
Dar box office-ul nu are vreo legătură cu calitatea filmului. Cel mai notoriu exemplu e “Garcea şi oltenii”, care în 2002 a fost văzut de 252.000 spectatori. La cealaltă extremitate se află filme apreciate la festivaluri importante şi care acasă nu stârnesc interesul publicului.
Că nu e vorba doar de respingerea unui anumit tip de cinema sau de lipsa de empatie cu abordarea neorealistă o demonstrează “Crulic – Drumul spre dincolo”, remarcabilul documentar de animaţie realizat de Anca Damian pe marginea cazului real al românului mort prin înfometare într-o închisoare poloneză, în 2007. "Crulic, drumul spre dincolo" Foto: Hotnews
După o lună de rulare (în şase copii, totuşi), “Crulic…” n-a tentat decât puţin peste 1.000 de spectatori. Să vedem cât va face în Polonia, ţară coproducătoare a filmului care se poartă ca un producător principal la cât de mândră e de el. În Polonia, unde “Crulic…” intra în această lună, un film autohton poate face şi 300.000 de spectatori în primul weekend (cum s-a întâmplat recent.).
Regretul ce
