Unul dintre cei mai cunoscuţi regizori ai teatrului românesc, autor al celebrului „Hamlet“ cu Ştefan Iordache, vorbeşte despre dictatura prostului gust în teatru şi nu numai.

Dincolo de spectacolele memorabile pe care le-a creat în teatrul românesc, regizorul Dinu Cernescu este o lume întreagă de poveşti şi întâlniri cu oameni pe care a avut şansa să-i cunoască. De la Federico Fellini, la Vittorio De Sica şi de la Franco Zeffirelli la Salvador Dali, Dinu Cernescu a străbătut trasee fascinante, care l-au marcat şi-l fac să-şi amintească astăzi cu plăcere despre o lume în care teatrul, în ciuda cenzurii comuniste, avea forţă şi adevăr.

Spectacolele lui se joacă în prezent cu mare succes pe scenele din Bucureşti, iar la sfârşitul lunii noiembrie, „Sâmbătă, duminică, luni", de la Teatrul Naţional din Bucureşti, a împlinit 100 de reprezentaţii. Despre lumea teatrului de ieri şi de azi, despre tristeţi şi dezamăgiri, am stat de vorbă în apartamentul lui plin de cărţi şi de fotografii din spectacole celebre.

În cartea dumneavoastră „Regizorul", scrieţi că vă e frică de generaţia asta, ieşită din împreunarea dintre o plasmă şi un calculator. De ce anume vă temeţi?

Teamă nu este, poate, cel mai exact cuvânt... E o generaţie care nu ştie nimic şi nu întotdeauna din vina ei. Mă refer la trecut, la problemele culturale. Şi pentru că după '89 a apărut un complex care s-ar traduce: „cu noi începe totul". Iar asta îţi dă un sentiment de nesiguranţă. Dacă ai avea de-a face cu un pilot care nu ştie nimic, doar momentul când s-a urcat el la manşă, nu prea-ţi vine să zbori cu el. Cam aşa e şi cu generaţia asta... sigur că generalizez. Dar, dacă e să vorbim de teatru, câţi dintre cei cu nume cunoscute ştiu să facă o distribuţie cum făcea Moni Ghelerter la Cehov? Sau o comedie de Caragiale aşa cum ştia s-o facă Sică Alexandrescu?

Dar publicul nu se schimbă?