Am avut o copilărie fericită. Ai mei, ingineri, n-aveau unde să mă ducă în vacanţă, aşa că mergeam la unchiul meu, preotul Constantin Minea, din Buzău. O copilărie gen Creangă, cu trăsnăi. Cu bătut clopotul în dungă, de se închinau babele venite de la câmp, îngrijorate de cine a murit, etc. În afară de biserică, unchi-miu, Dumnezeu să-l odihnească, mai avea două patimi: paharul şi cititul. Deşi purta nişte ochelari groşi, cu lentile fumurii, părinţelul citea zi de zi. Era singurul din sat abonat la presă şi cu maximă preţiozitate, ca un ritual, răsfoia “Sportul”. Iar o dată pe lună primea o revistă albastră, pe care o lectura din scoarţă în scoarţă, ca pe Biblie. Era “Pentru patrie”, o revistă glorioasă la vremea respectivă, sub comunism, care avea un tiraj de 400.000 de exemplare. După “Flacăra” lui Păunescu şi “Săptămâna”, era singura publicaţie în care mai puteai citi ceva. Nea Costel, popa, era fascinat de poveştile poliţişte, de detectivi, de enigme. Cine ştie, poate visase să se facă vreun Sherlock Holmes, dar paşii destinului l-au dus la seminarul teologic. Taică-miu nu privea cu ochi buni că citesc revista Miliţiei, dar eu de atunci am devenit dinamovist! Zilele trecute, m-am reîntâlnit cu copilăria. Jurnalistul şi militarul Cătălin Eftene mi-a dăruit ultimul număr din “Pentru patrie”, unde lucrează. O revistă bună, din păcate, acum cu un tiraj confidenţial, deşi calitatea scriiturii nu a crescut, dimpotrivă. Dincolo de articolele, administrative să le zicem, dedicate şefilor, ca- re-s geniali şi muncesc pe brânci, publicaţia place. Păcat că nu-i pusă în valoare aşa cum ar trebui!