Insuportabil și hipnotic
Nimeni nu intră într-o sală de cinema spunându-și “vai, ce poftă am azi de durere emoţională profundă”. Dar atunci când nimerești accidental peste un film solicitant și dureros, ce-ţi forţează limitele și te plonjează în hăul cel mai negru al naturii umane, poţi ieși din întuneric iluminat de experienţa de-a fi urmărit ceva greu de suportat, însă tăios de adevărat, care te-a pătruns visceral și care promite să te bântuiască multă vreme.
Am intrat nepregătită la Snowtown (auzisem vag că făcuse furori la Cannes din cauza extraordinarei sale brutalităţi) ca să văd cum filmul navighează inexorabil spre unul dintre cele mai cumplite momente de violenţă filmică, comparabil cu cel din Irreversibile. Şi, totuși, am stat lipita de scaun. Poate nu chiar “lipită”: m-am scurs de pe scaun, mi-am pus mânile la ochi încercând să ma apăr de imagini și cred că, la un moment dat, m-am ghemuit și mi-am pus capul pe scaunul din faţă, cam ca în pliantele de avion pentru aterizare forţată.
Categoric, Snowtown nu e pentru sufletele sensibile. Cei care vor avea, însă, tăria rămâne până la capăt (filmul trebuie îndurat în cinema, pentru că fenomenul “audienţei captive” lucrează în favoarea sa; sunt aproape sigură că Andrei Creţulescu va încerca să-l aducă la Bucharest IFF) vor vedea o examinare memorabilă a felului contagios în care răul se propagă într-un vid moral (criticii l-au comparat fie cu Crimă și pedeapsă, fie cu Harry, the Portrait of a Serial Killer). E unul dintre acele evenimente cinematografice de care, pur și simplu, ţi-e greu să te scuturi, pentru că te impregnează și te obsedează. Are și o forţă brută, dar și una insidioasă și, în toată oroarea și urâţenia, există scene de o frumuseţe halucinantă și imagini hipnotice.
O nouă mostră din forţa cinema-ului noului cinema australian
Comparaţiile cu Animal Kingdom de anu
