Bucureşti. Capitală Capşa. Capşa era capitală a oraşului din punct de vedere topografic şi moral. Capşa însemna: un hotel, o cofetărie, un restaurant, şi o cafenea...
1911. Întreg Bucureştiul se regăseşte aici către ora după-amiezii. „Capşa este timpanul acestei mari urechi care e Bucureştiul, oraş al zvonurilor” spune Paul Morand într-o carte celebră BUCHAREST scrisă în 1935. Fraţii Capşa, un neam de cojocari macedoneni, au reuşit să îşi lege gândurile şi numele de istoria noastră literară, mondenă şi gastronomică.
Octavian Stoica scria în Dulceţi la Capşa. O viaţă de muncă negustorească şi-un noroc chior i-au ajutat pe fraţii Capşa şi duzina lor de băieţi. Halimaua acestui restaurant este lungă şi se deapănă câş.
Oricum, 100 de ani, Capşa a fost un hotel dar mai mult decât un hotel, o cofetărie care a intrat în istorie şi o cafenea literară. Capşa acum 100 de ani a fost buricul ţării, cronica ei vie.
Gheorghe CRUTZESCU scrie despre cele 1001 de nopţi ale aristocraticei crâşme.
Casa Capşa a avut o naştere şi o existenţă romantică.
Constantin Capşa şi fraţii săi, foarte întreprinzători, îşi puseră în gând să deschidă o cofetărie cum nu se mai văzuse la noi, cu cofeturi cum neam de neamul românilor nu mai mâncaseră. Fraţii Capşa s-au pus pe treabă. L-au trimis pe cel mai tânăr dintre ei, Grigore, la Paris să înveţe de la primul ciocolatier al lumii, BOISSIER, arta cofetăriei. Fraţii mijlocii, Anton şi Vasile, închiriază pe 1.500 de lei pe an o prăvălioară în casa Dămăroaiei – viitorul Hotel de France.
Într-o mică încăpere erau doar patru mese. Bucureştenii veneau buluc. Se înnădiseră la dulciuri, care erau scumpe, din ce în ce. Veneau cei mai bogaţi şi n-aveau loc. Trebuia mărită afacerea. Afacerea prospera, dar omul se sătura de bine aşa cum se sătura de rău. În Crimeea era război. Deşi se căpătuise, Vasile a luat opt căruţe
