Sunt locuri în România unde trecutul precreştin a rămas dominant în viaţa de zi cu zi a oamenilor, care, conştienţi sau nu, trăiesc mai departe după ritualuri dovedite a fi fost modelatoare pentru însuşi corpul de legi ale bisericii. În acele locuri, frica de trăsnet concurează cu frica de Dumnezeu, iar interdicţia de a lucra duminica are la bază mai curând o superstiţie, decât un comandament biblic. Oamenii îl numesc pe Dumnezeu „Cel de Sus”, recunoscând într-însul cauza a tot ce vieţuieşte pe Pământ şi puţin pe stăpânul absolut, căruia trebuie să i se supună fără drept de apel.
Ţinutul Pădurenilor, din Hunedoara, e un astfel de areal în care lumea se învârte în cerc strâmt, rar deschis către nou. Sute de ani, cele mai multe localităţi pădureneşti s-au descurcat fără ajutor extern: oamenii plecau din sat numai la război sau la târg, nunţile se parafau doar după ce erau îngăduite de comunitate, femeile năşteau un număr limitat de copii.
Cu toată propaganda plănuită de statul român interbelic prin care femeile care nu năşteau mai mult de un plod erau culpabilizate ca ostile poruncilor creştine, natalitatea a fost întotdeauna o problemă la pădureni. Rareori un cuplu avea mai mult de un copil, şi asta numai dacă era înstărit. Motivul era că satele păstrau strict raportul între natalitate şi teritoriu; un viitor membru al comunităţii trebuia să aibă casă şi suficient pământ pentru a trăi în bunăstare.
Astăzi, lucrurile sunt la fel. Satele pădurenilor, aşezate pe platouri muntoase la care se ajunge greu, continuă să fie amintiri ale unui trecut încremenit în legendele sale. Pentru a împiedica naşterile multiple, femeile din Lelese poartă o cheiţă magică pe şolduri, simbol al închiderii fertilităţii. Dacă efectul unei cheiţe nu se dovedeşte suficient, se mai adaugă o cheiţă, şi încă una...
Am văzut, săptămâna trecută, în familia primarului Cipria
