Germania a pus piciorul în prag, disciplină bugetară strictă, austeritate generalizată, Marea Britanie, l’enfant terrible d’Europe, s-a pus, cum îi e obiceiul, de-a curmezişul, invocând interesul naţional. Suedia şi Cehia au strâmbat niţel din nas, alţii au zis „yesman”, noi am făcut şapte tumbe şi am viermuit, minţindu-ne, cumva, că luăm parte la marele summit şi că, vezi doamne, am avea vreun rol sau vreo putere; gameover, mergem înainte şi ne-om lămuri pe parcurs cum internalizăm ce s-a decis la Bruxelles. Oricum, putem respira uşuraţi, Euro nu a murit.

De acord, a trecut ceva vreme de când Richard Nikolaus de Coudenhove-Kalergi spunea Vers la Pan-Europe şi de când unul dintre scopurile prime ale construcţiei europene era evitarea unui nou război mondial şi construirea unui Occident solid, care să ţină piept unui monolit înfipt în est. An după an, Comunitatea/Uniunea Europeană a continuat să se adapteze devenirii contemporaneităţii, să încorporeze în ansamblu-i ideatic&legislativ noi membri şi principii de acţiune, a trecut prin crize decizionale&instituţionale, a apăsat pe repede înainte, a frânat brusc – mai ales atunci când duşmanul federalist ameninţa sacra suveranitate naţională – s-a uitat peste gardul roşu şi şi-a deschis larg porţile chiar şi către cei care preţ de câteva decenii trăiseră cu mâinile pătate de sângele înfestat de virusul antidemocratic.

S-a ajuns departe, într-un punct în care realitatea pare că a copleşit trecutul. Nu mai avem timp nici de paseisme, nici de amintiri şi cu atât pai puţin de mitologii care istorisesc despre cum Zeus, vrăjit de frumuseţea tinerei Europa se transformă într-un taur alb, răpind-o astfel şi ducând-o pe insula Creta. Cotidianul fierbe la foc mic, din când în când mai e lovit în moalele capului de câte un titlu de gazetă înspăimântător care anună „Europe’s great divorce” şi, mai rău, tot mai multe vo