În spiritualitatea tradiţională românească, bradul este elementul vegetal ce guvernează întreaga viaţă a ţăranului. Bradul de naştere, de nuntă sau de înmormântare, bradul dat de pomană sau bradul „arbitru divin”, bradul de „spovadă” sau bradul cosmic, ce face legătura între Pământ şi cer, sunt doar câteva dintre ipostazele care îi atestă sacralitatea. Bradul apare şi în legende, basme, poveşti, balade, colinde, proverbe, strigături, fiind un adevărat laitmotiv vegetal al fondului mitologic străvechi al românilor.

„– Doamne, când vom avea noi putere mare în lume? întrebară odată dracii pe Dumnezău. – La vremea de apoi, răspunse Dumnezău. – Apoi, când o să fie lumea de apoi? întrebară mai departe dracii. – Când o cădea frunza bradului! Dracii, auzind răspunsul acesta, se puseră şi îngăuriră trunchiul bradului cu sfredele şi bătură cuie de corn, că doar se va usca mai iute. Dar bradul, ca un sfânt, stă tot verde, până când va porunci Dumnezău să vie vremea de apoi.

Atunci frunza bradului va cădea şi acesta va fi un semn.” (Simion Florea Marian – „Botanica poporană română”)

Bradul de naştere este bradul viu, ales din pădure şi dăruit simbolic pruncului, este bradul la care moaşa îl închină, punându-l sub semnul ocrotitor al arborului sacru. „Rogu-mă Brad ţie/ Să-l primeşti pe Ion/ Făt să-ţi fie/ Făt iubit/ Rupt din tine/ Şi cât trăieşti/ Să-l ocroteşti.” În vechime, bradului de naştere părinţii îi aduceau ofrande la fiecare aniversare a copilului, apoi, când acesta creştea, îl îngrijea singur, între cei doi creându-se o legătură puternică şi tainică. În satul românesc mai exista şi obiceiul de a sădi un brad la naşterea pruncului, alter-ego al acestuia pe tot parcursul vieţii, care în anumite contexte ceremoniale îl putea chiar înlocui. Totodată, se credea că atunci când se naşte un copil, răsare un brad pe culmile munţilor.

Substitut ritual a