Cinema-ul danez nu înseamnă doar von Trier. Sigur, sulfurosul Lars e un superstar care și-a făcut din controversă o mașinărie de PR, dar și Olé Christian Madsen e un autor ce merită fanfară. Nu degeaba cei de la Salonic i-au făcut profil complet. Madsen e genul rar de regizor care nu face de două ori același film. Versatiliatea sa e de-a dreptul uimitoare. A început în gașca lui von Trier, ca unul dintre semnatarii manifestului Dogma 95. En Kaerlinghedhistorie/ Kira’s Reason (2001) poartă multe din mărcile curentului: e filmat din mână, în lumina naturală, pare mult improvizat, e brut și devastator afectiv. Nu există personaje bune sau rele: empatizăm cu ambii eroi în efortul lor de a-și recompune căsnicia și, în același timp, suntem intrigaţi de greșelile pe care le fac și care le subminează bunele intenţii. Pelicula e construită ca un clar omagiu adus clasicului A Woman under the influence al lui John Cassavetes.

Flash forward în 2011, când Madsen a făcut un romcom; e drept că unul atipic, pentru că dinamitează aproape toate poncifele genului. Cineastul danez reușește să transforme un subiect deprimant precum divorţul într-o spumoasă comedie feelgood: un bărbat de 40 și ceva de ani, aflat în plină criză existenţială, călătorește împreună cu fiul său adolescent în Argentina, unde speră să-și recupereze soţia din braţele unui celebru jucător de fotbal tânăr, idiot și adorabil.

Descoperă o străină în locul nevestei, dar și vinul argentinian, pofta locală de viaţă și de discuţii pasionale, tango-ul caliente și o menajeră nimfomană (da, multe stereotipuri, însă felul în care Madsen reușește să le topească în forme suprinzătoare închipuie un joc de tipul “chiar când credeaţi că știţi să recunoașteţi un clișeu..”). Superclasico nu e numai o comedie romantică reușită și vitală, ci de-a dreptul curajoasă, pentru că face dintr-o subiect atât de serios