O nouă ordine e pe cale de a se instala în Europa: ordinea disciplinei financiare riguroase.

Printre alte condiţii de Armistiţiu impuse de ruşi României prin documentul din 12 aprilie 1944 se număra şi întoarcerea armelor împotriva trupelor germane. Asta însemna ca România să atace pe şest, fără o notificare prealabilă, aliatul de trei ani de război. Spre deosebire de alţi politicieni ai vremii (Iuliu Maniu, Carol al II-lea, Regele Mihai), gata să accepte condiţiile înrobitoare fără să clipească, doar de dragul ajungerii sau supravieţuirii la Putere, mareşalul Antonescu le-a respins, încercând, chiar şi când Armata Roşie bătea la porţile Moldovei, să le negocieze punct cu punct în interesul nostru naţional. Într-o şedinţă de Consiliu de Miniştri din iulie 1944, mareşalul îşi justifica astfel refuzul de a lovi pe la spate Wehrmachtul: „Armata germană poate fi bătută, dar poporul german nu va putea fi distrus. Noi trebuie să menajăm poporul german, pentru că vom avea totdeauna legături cu el şi nevoie de el. Nicio ordine nu poate fi stabilită în Europa de mâine fără ca acest popor să nu joace rolul principal... Pentru că acesta nu este ultimul război... Primul război, cel din 1914-1918, a deschis criza orânduirii sociale, acest al doilea război o adânceşte. Va mai fi unul, care va permite societăţii moderne să se aşeze pe adevăratele ei baze. Atunci, România va trebui să stea cu fruntea curată în faţa poporului german..."

Mareşalul a fost acuzat că a jucat soarta naţiunii române prin încăpăţânarea de a merge până la capăt alături de Hitler. O acuzaţie pusă la loc de frunte în sentinţa de condamnare la moarte a Tribunalului aşa-zis al Poporului din mai 1946. O acuzaţie susţinută decenii întregi de propaganda comunistă, reluată, chiar dacă mai subtil, de propaganda neobolşevică de după decembrie 1989. Chiar şi admiratorii mareşalului au acceptat-o într-u