La 1 ianuarie 2007, cu surle, trambite si zambete protocolare, Romania a sarbatorit aderarea la UE. Dupa ce s-a vazut in ultimii ani, n-ar prea fi avut, atunci, motive de bucurie. La 9 decembrie 2011, cand o veste buna a aparut, in sfarsit, Romania era deja prea apatica pentru a sarbatori. Cu timpul insa, vom aprecia evenimentele acestor ani la justa lor valoare.
Aderarea la UE a avut ratiuni geopolitice inconturnabile. Romania nu este o super-putere, iar intre Europa de vest si sfera de influenta a Rusiei din fosta URSS nu exista alternativa, deci alegerea nu putea fi dacat una singura: Occidentul, adica aderarea la UE.
Sa nu ne facem insa iluzii: integrarea in UE a fost o excelenta afacere pentru clasa politica romaneasca (iesita, aproape integral, din laboratoarele PCR si DSS dinainte de 1990), o afacere satisfacatoare pentru interesele perene ale statului roman modern, dar in acelasi timp si o afacere catastrofala pe termen scurt pentru poporul roman.
Intre 2000 si 2007, liderii occidentali si birocratia de la Bruxelles au acceptat aderarea Romaniei la UE aproape exclusiv in termenii politicienilor de la Bucuresti, care nu au fost cu adevarat presati sa faca reformele care ar fi imbunatatit viata romanilor. Cu exceptia domeniului protectiei copiilor institutionalizati (socant pentru occidentali) si a domeniului de "intelligence" (unde NATO facea oricum riscant umblatul cu fofarlica), Guvernul PSD condus de Adrian Nastase a trecut, intre 2000 si 2004 prin negocierile de aderare a Romaniei la UE ca ratoiul prin apa, sub privirile ingaduitoare ale Bruxelles-ului.
Cel mai otravit cadou facut Romaniei de UE, in 2007, a fost acceptarea aderarii cu o Justitie neatinsa, practic, de reforma, dar cu magistrati "inamovibili" si "independenti". Procedand astfel, institutiile europene au contribuit - constient sau nu, asta raman
