Mircea Eliade a descoperit spaţii fantastice, porţi către lumi de dincolo, splendori înspăimântătoare şi mistere, în viaţa aparent obişnuită a oraşului Bucureşti. Autorul a crezut că "orice pământ natal alcătuieşte o geografie sacră", de aceea, poate, i s-au dezvăluit spaţii stranii, interzise majorităţii, traiectorii iniţiatice, în chiar oraşul lui Bucur, nu doar în India, Tibet sau alte decoruri neverosimile, specifice celor o mie şi una de nopţi. Pentru prestigiosul istoric al religiilor, Bucureştiul a însemnat nucleul unei mitologii cu mare forţă de iradiere. În oraşul labirintic (care, poate, în zilele noastre se simte neiubit) Mircea Eliade a găsit căi de acces către alte timpuri şi spaţii. "Cum poate fi sufletul marelui oraş născut din puzderia de mahalale apărute haotic şi mulţimea pestriţă venită de pretutindeni să se aşeze aici?", se întreabă Adrian Majuru în splendida sa carte "Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă" (Editura "Compania", 2003). O parte din sufletul acestui loc dezvăluie Eliade şi în nuvelele "La ţigănci" (1959), "Pe strada Mântuleasa" (1967) şi "În curte la Dionis" (1977). Harta este clară: vechea mahala Mântuleasa, strada Popa Soare, locuri care astăzi reunesc zone numite Pache Protopopescu şi Calea Călăraşilor, iar pe vremuri desemnau Podul Vergului. Apare în scrierile eliadeşti, ca punct de reper, şi Foişorul de foc. Într-un topos concret, scriitorul proiectează spaţii interioare, geografii imaginare menite să topească întâmplările într-o lumină fantastică.
În "La ţigănci", personajul principal, Gavrilescu, se prezintă simplu, laconic, livrându-se totodată lumii care avea să îl confişte: "Dau lecţii de pian, umblu mult cu tramvaiul. Primăvara, când nu e prea cald şi adie vântul, e o plăcere. Stai la o fereastră ca asta şi din fuga tramvaiului vezi tot grădini înflorite. Cum spuneam, pe linia asta, umbl
