Parasind intempestiv reuniunea de la Bruxelles a celor 27 de sefi de state si guverne ale tarilor UE, primul-ministru britanic David Cameron i-a lasat presedintelui francez Nicolas Sarkozy un ravas ascuns intr-o sticla de sampanie:

Cher Nicolas,

Je suis venue te dire que je ne reste pas, que je ne reviendrai pas… Par dela les remords et les regrets, essaie de me pardonner de ne pas pouvoir etre celle que tu souhaitais.

La Grande Bretagne, 9 decembre 2011

“Draga Nicolas,

Am venit sa-ti spun ca nu raman si nici nu voi reveni… Dincolo de remuscari si de regrete, incearca sa ma ierti ca nu pot fi cea pe care ti-o doreai.

Marea Britanie, 9 decembrie 2011”

In dimineata zilei sus-amintite, cei 26 de corifei europeni ramasi au citit acest mesaj printre picaturile amare de sampanie trezita. Amestecul de dragoste si teama ce se degaja din epistola britanica a fost ignorat cu buna stiinta pentru a nu periclita euforia desueta a “reintregirii familiei europene”. Reconcilierea era atat de importanta incat nimeni nu avea chef sa rememoreze episoadele nabadaioasei povesti de dragoste europene si cu atat mai putin sa incerce sa descifreze avatarurile unei legaturi imposibile, bazate pe tot felul de interese meschine si mercantile, dar niciodata pe incredere si respect.

Partea I. Logodna

Povestea de dragoste infiripata cu ani in urma se consfintea pe 7 februarie 1992, la Maastricht, prin semnarea Tratatului Uniunii Economice, Politice si Monetare Europene.

In 1992 piata monetara era in fierbere. Germanii tineau dobanzile foarte sus pentru a-si sprijini moneda dupa unificarea 1-1 cu marca est-germana, intr-un pariu al cancelarului Kohl considerat de toti economistii vremii un pariu sinucigas. Regulile dupa care se faceau schimburile valutare in Europa const