Puţini îi vor ierta Leonidei Lari faptul că, prin simpla sa prezenţă în rândurile susţinătorilor lui Vadim, a girat cea mai toxică formă de naţionalism a prezentului.

Despre morţi numai de bine, ne învaţă o veche zicală, folosită deseori în derâdere, ca un fel de scuză, la trecerea în nefiinţă a unei persoane ale cărei defecte sunt mai memorabile decât calităţile. Sensul originar al dictonului „De mortuis nil nisi bene", cum suna pe latineşte, îndemna pesemne la respectarea solemnităţii funerare. În acele clipe, trebuie să ne amintim, înainte de toate, faptele nobile ale celor dispăruţi şi nu se face să-i vorbim de rău.

Ca gazetar, mi-a fost greu să respect înţeleapta povaţă ori de câte ori am scris despre moartea unui personaj controversat. Am preferat să evit subiectul, ca în cazul lui Adrian Păunescu, decât să aştern pe hârtie vreun panegiric în care nu mai există alb şi negru, lumini şi umbre, bine şi rău, ci doar o prosternaţie fără nuanţe şi fără limite. Am avut acelaşi sentiment auzind că poeta Leonida Lari, mai cunoscută la noi ca luptătoare pentru cauza reunirii Basarabiei cu ţara-mamă, s-a stins din viaţă duminică dimineaţă.

Celor care nu i-au citit versurile îmbibate de un patriotism atât de candid şi de o caldă sensibilitate moldovenească li se va părea, poate, că ştirea nu merită decât câteva rânduri. Sigur, în anii '90 era una dintre figurile-simbol ale luptei naţionale de dincolo de Prut. În vreme ce, dincoace, a fost aleasă de trei ori în Parlament. Demnitate pe care, vor bombăni detractorii, a dobândit-o graţie înscrierii într-un partid-balamuc de tipul „România Mare". O carieră politică începută şi terminată, culmea, în PNŢCD!

Puţini îi vor ierta Leonidei Lari faptul că, prin simpla sa prezenţă în rândurile susţinătorilor lui Vadim, a girat cea mai toxică formă de naţionalism a prezentului. Motivele pe care dârza militantă le