Se poate întîmpla să joci bine şi să nu cîştigi. Dar asta este doar o întîmplare

Cercetătorii mexicani au stabilit că dragostea durează 4 ani. Apoi se transformă în altceva. Prietenie, tandreţe, camaraderie, interes comun, salvarea aparenţelor, oricum altceva decît dragoste. Aceiaşi oameni de ştiinţă mexicani (în fond, nu puteam rămîne la nesfîrşit cu cercetătorii britanici!) au precizat că un om îndrăgostit dezvoltă o suferinţă comparabilă cu aceea a unei boli psihice. Studiul se limitează din păcate la relaţia dintre doi indivizi, bănuiesc heterosexuali, aşa că extensia spre iubirea unui suporter pentru o echipă, de fotbal, ar putea aduce unele completări. Dacă nu cumva ar schimba concluziile.

Am certitudinea că mulţi dintre cei 35.000 de oameni care au venit sîmbătă seară pe Naţional Arena ţin cu Steaua de mai mult de 4 ani. “Ţin” este aici în sensul de “iubesc”. A iubi necondiţionat o echipă de fotbal nu este un exerciţiu mai simplu decît a iubi nemăsurat o femeie. Ea poate fi ieşită din formă şi capricioasă. Nu contează. Dragostea rămîne intactă. Ea, echipa-femeie, te poate dezamăgi, în cazuri extreme te va trăda. Ciudat, dragostea nu moare, se amplifică. Ura este cîteodată tot o formă de iubire.

Teoria mexicanilor nu explică deloc de ce 35.000 de români cu ocupaţii, aspiraţii şi nivel social diferite vin într-o seară friguroasă de decembrie pe stadion, continuînd să iubească de ani şi ani aceeaşi echipă, deşi ea nu mai cîştigă campionate şi trofee, nu (prea) mai cîştigă nici derbyuri şi, în general, arată obosită, nearanjată, neofertantă în sensul freudian al termenului. Mînaţi de un sentiment inexplicabil, cei 35.000 îngheaţă în tribune şi speră. La un moment dat, la fel de neaşteptat, echipa-femeie răspunde. Se metamorfozează şi devine echipă-echipă. Îşi aduce aminte că trebuie să joace fotbal, că poate să joace fotbal, cu dăruire, cu insp