Când aţi simţit prima oară revoltă, că nu mai puteţi suporta absolut deloc ce se întâmpla?

Înainte să organizeze evenimentul din 14 decembrie. Atunci am simţit că în România nu mai este nicio şansă.Tot eram păcăliţi la televizor că după ce se termină cu datoriile o să fie bine. Nu, am terminat cudatoriile, urma să fie şi mai rău, ne-a spus-o chiar tovarăşul. Acuma nu era ce ne spunea el, dar simţeam căRomânia era o uriaşă închisoare cu sârmă ghimpată împrejur. Eu eram un om cu familie, cu doi copii, un omaşezat la casa mea, cum se spune. Nu eram un tânăr la 20 de ani, revoltat. La vârsta la care eu m-am implicat şi am fost unul dintre organizatorii mişcării, eram la disperare, nu mai suportam, nu mai puteam. Mi-era clar că regimul trebuie ori el, ori noi, nu exista o cale de mijloc, hai să o dăm la pace, mai lăsaţivoi, mai lăsăm noi. Ei trebuia să dispară sau să dispărem noi.

Luaţi în calcul inclusiv un sfârşit tragic?

Da, sigur. Era care pe care. Uimirea mea a fost fără sfârşit în 14 decembrie când am văzut cât au fost deorganizaţi, câtă forţă au mobilizat ei să împiedice nişte oameni cu mâinile goale. Ce vroiam să facem noiacolo? Vroiam să spunem nişte lucruri, să arătăm mizeria în care trăia clasa muncitoarească, să arătăm cenenorocită era economia românească, genocidul cultural. Vroiam să spunem că regimul şi-a mâncat mălaiul, cătrebuie schimbat, trebuie schimbat guvernul, jos comunismul, vrem democraţie, vrem libertate.

Dar cum v-aţi organizat pe 14 decembrie?

Noi am organizat conştient treaba asta, am avut manifeste, am avut program, pe care l-am comunicat. Numai în capul nostru eram organizaţi ca Frontul Popular Român, dar în rest totul era gândit. Nu a fost nimicspontan, cum a fost la Timişoara.Bineînţeles că ei ştiau tot. Pe 14 decembrie, dimineaţă, la ora 8.00, deja primul dintre noi, Vasile Vicol,fusese arestat. L-au luat de