Până acum trei ani, întâlneam destul de des candidaţi care doreau să deţină poziţii de management, pentru că absolviseră o facultate, participaseră la un curs sau, pur şi simplu, pentru că suna bine.
În prezent, întâlnesc mai rar acest avânt. Pe de o parte, criza financiară a dus la o maturizare a candidaţilor şi i-a reaşezat pe o linie a normalităţii, pe de altă parte, coordonarea unei echipe de angajaţi în condiţii economice dificile, cu obiective concrete şi criterii de evaluare clare nu este o sarcină pe care şi-o asumă oricine. Când spun „normalitate" mă refer la o evoluţie pas cu pas, treptată, în care există perioade determinate de acumulare a informaţiilor şi a experienţei practice.
Un alt aspect pozitiv al crizei este reorientarea companiilor către poziţiile de specialist, în detrimentul celor de management. Din păcate, potrivit unui studiu Qualia, realizat pe un eşantion de 150 de persoane cu vârste cuprinse între 23 şi 32 ani, 83% din români îşi doresc să devină manageri. Rezultatele acestui studiu arată că în România nu este bine înţeleasă şi promovată poziţia de specialist. Pentru majoritatea candidaţilor, aceasta nu reprezintă o realizare aşa cum este deţinerea unei poziţii de top management.
O greşeală frecventă pe care o fac atât companiile, cât şi angajaţii este să considere că cel mai bun specialist într-o echipă este automat şi un bun manager. Însă a fi pasionat de munca ta nu înseamnă a avea şi abilităţi de management.
Companiile au un rol-cheie în acest proces. Este important felul în care acestea comunică rolul şi importanţa specialiştilor într-o companie. Dacă o echipă are nevoie de un manager care să urmărească direcţia în care merg lucrurile, felul în care sunt îndeplinite obiectivele, dezvoltarea oamenilor şi respectarea standardelor de calitate, specialiştii sunt cei care fac cu adevărat ca lucrurile să se întâmp
