Pacat ca nu tin jurnal. Nu-mi vine sa cred ca s-au scurs cinci ani de la acele momente mai agitate decat orice traisem eu vreodata. Cu atacuri mai dure, adeseori, decat orice mi-as fi putut imagina. Hidra ranita a urlat, vorba lui Dan Tapalaga, prin o mie de capete. Si totusi, am invins. Ma refer la toti cei care refuza sa accepte amnezia abulica si complicitatea cu fortele Raului, cu stafiile unui trecut traumatic. Experientele din 2006 ar fi meritat sa fie retinute in scris, inclusiv propriile mele stari de spirit, framantarile, dezamagirile, entuziasmele si dilemele, convorbirile telefonice cu prieteni apropiati (intre care Nick si Dana Andrews, oameni de o noblete rar-intalnita), cu surorile mele, sprijinul neconditionat si generos al familiei mele din Washington, sustinerea colegilor de departament de la Universitatea Maryland, sfaturile date de Monica Lovinescu in acea perioada, cate altele. Cu buna mea prietena Christina Zarifopol-Illias vorbeam zilnic. Cuvintele ei de incurajare erau precum oxigenul. A contat mult sprijinul consecvent primit din partea lui Dragos Aligica si al sotiei sale, Adina Dabu. Scrisesem despre decomunizare, inclusiv un capitol in cartea mea din 1998, aparuta la Princeton University Press, “Fantasies of Salvation” (tradusa in romaneste, la Polirom, de Magda Teodorescu). Nu stiam insa ce cutie a Pandorei se deschisese in Romania. Eram inca naiv.
Imi amintesc de seara din aprilie, acasa la doamna Gabriela Stoica, vaduva prietenului meu, regretatul ziarist Florin-Gabriel Marculescu, ea insasi o intelectuala admirabila. Venise domnul Ticu Dumitrescu, discutam despre Comisia Prezidentiala din care facea parte, despre CNSAS, despre arhive, despre prioritatile noastre, despre insinuarile din presa nationalist-comunistoida. In acea clipa, aud la televizor numele meu. Doi indivizi stau de vorba si ma fac in toate felurile: beizadea co
