Deciziile Consiliului European din 8-9 decembrie reprezintă un pas hotărât în demersurile de stabilizare, dar nu sunt (şi nici nu au cum să fie) o “soluţie completă” de rezolvare a crizei. Procesul de recâştigare a încrederii va fi unul de durată şi anduranţă, similar unei curse de maraton (desigur, nu cu finalul din anul 490 î.Hr).

În esenţă, liderii zonei euro, la care s-au adăugat cei din nouă state non-euro (cu excepţia notabilă a Marii Britanii) au întocmit un inventar de măsuri – în direcţia întăririi guvernanţei economice şi eficientizării instrumentelor de stabilizare financiară pe termen scurt – ce au nevoie de aplicare cât mai rapidă, prin norme legislative de nivel primar şi secundar. Rezultatul, cu un prim termen stabilit pentru martie 2012, este un compromis pragmatic între urgenţă, nevoia de a merge suficient de departe în asumarea obligaţiilor şi minimizarea riscurilor de implementare.

Din punct de vedere al conţinutului, reuniunea a adus un acord pe componenta de întărire a disciplinei fiscale („pact fiscal”). „Meniul” agreat aici cuprinde practic măsurile esenţiale vehiculate pe în ultimul an pe tema reformării Pactului de Stabilitate şi Creştere – prevederi constituţionale de limitare a deficitelor, sancţiuni automate în cazul deficitelor excesive, rol crescut al Comisiei Europene (COM) în procesul de întocmire a bugetelor naţionale, implicarea Curţii Europene de Justiţie etc.

Desigur, noul instrument reprezintă, în primul rînd, o componentă esenţială a eforturilor germane de stabilizare financiară a zonei euro, dar, poate chiar mai important, satisface solicitarea esenţială a Băncii Centrale Europene (BCE) în schimbul căreia aceasta şi-a declarat disponibilitatea de a interveni mai accentuat în sprijinul statelor membre cu dificultăţi, prin controversatele achiziţii de obligaţiuni guvernamentale (vizate, în primul rând, sunt Ita