Se împlinesc cinci ani de apartenenţă a României la UE şi un prim bilanţ începe să se impună. Ceea ce s-a tot evitat, îndeosebi pe ideea că e prea devreme să se inventarieze rezultatele unui proces, fără îndoială istoric pentru România de acceptare în „clubul vestic”, a devenit cu însăşi trecerea timpului inevitabil. Şi, din păcate, bilanţul se conturează dramatic!

Dramatic, pentru că, la o analiză chiar şi sumară, toate potenţialele avantaje pe care se insista înaintea aderării nu s-au concretizat în vreun fel, în timp ce toate dezavantajele, de care se vorbise mult mai puţin, s-au manifestat la cotele cele mai puternice, aproape ruinător. De fapt, proiecţiile realiste spuneau, ţinând cont de lipsa de pregătire a României pentru a înfrunta competiţia din UE, că avantajele, care oricum erau pe termen lung, vor avea nevoie de timp spre a se evidenţia, în vreme ce dezavantajele, care se manifestau de la început, aveau să le surclaseze pe cele dintâi într-o primă fază. Or, ceea ce s-a întâmplat în această primă fază a fost că, în timp ce dezavantajele au duduit pur şi simplu, punând la pământ o Românie şi aşa nepregătită, potenţialele avantaje nu numai că nu au mijit cumva pentru o perspectivă chiar neclară, dar, după cum se desfăşoară lucrurile, par a fi dispărut în ceaţă pentru totdeauna.

Totul era de fapt strict previzibil, având în vedere cum marii decidenţi ai UE consideraseră că trebuie să se prezinte la intrare România: anume, deposedată de orice le-ar fi putut face vreo concurenţă. Din păcate, acesta a fost sensul campaniei penibile care s-a desfăşurat cu toate pânzele sus în timpul negocierilor pentru aderare: vreţi aderarea, daţi economia! Într-o perioadă istoriceşte scurtă, România a fost nevoită să cedeze capitalului nu întâmplător vest-european exploatarea petrolului, jumătate din cea a resurselor de gaze, întreaga distribuţie de gaze, în maj