Adunaţi în cete şi rânduiţi după criterii de vârstă şi neam, colindătorii au început să se pregătească încă din seara Sfântului Niculae pentru parcursul ceremonial ce-l au de săvârşit nu peste multe timp. Şi, pentru că se apropie momentul în care ne vor bate la uşă, e important să aflăm ce se întâmplă în cazul în care nu vrem să îi primim. În lumea satului tradiţional, acest lucru se întâmpla foarte rar, iar atunci este sancţionat printr-un gest ritualic contrar colindatului, numit "descolindat". Etnologul ieşean Petru Caraman a introdus acest termen în circuitul ştiinţific, explicându-l prin "a întoarce în rău urările de bun augur ale colindei sau ale colindelor cântate anterior". Dar înainte de a urmări ripostele vindicative ale colindătorilor refuzaţi, să vedem ce e colinda, de unde vine, cum şi unde se cântă.
Colinda este o urare cântată vocal, cu caracter festiv, augural, de prevedere a viitorului şi asigurare a norocului, de comunicare şi împăcare cu sufletele morţilor, de invocare a naşterii luminii, iar, odată cu venirea creştinismului, a Naşterii Mântuitorului. Se leagă de latinescul "calendae", care în contact cu slava ("koleda"), a generat forma românească – colinda. Unii cercetători derivă termenul din grecescul "corus", care înseamnă rotire, horă, precum colindatul înseamnă a umbla dintr-un loc în altul, a parcurge un drum ancestral circular. Se colindă noaptea, timp considerat magic, iar locurile consacrate sunt îndeosebi cele de trecere: pragul casei, fereastra, poarta. În desfăşurarea acestui obicei străvechi se mai întâlnesc încă practici care ne amintesc de funcţia de iniţiere a cetelor din vechime, rituri agrare, forme de incantaţie, de provocare a primăverii, de invocare a zorilor, a victoriei luminii solare asupra întunericului.
Descolindatul implică gesturi ritualice violente precum smulsul porţii, mânjitul uşil
