Suntem in prelungirile eternului derby si Tanase inventeaza un lung de linie la capatului caruia il gaseste pe Mihai Costea care accelereaza spre poarta cainilor. CosteaII, asa cum i s-ar fi zis odata, il depaseste in viteza pe Moti sub privirile fratelui mai mare, acesta asteptand balonul intr-o pozitie perpendiculara cu poarta lui Pantilimon. Mezinul il ignora, se dezechilibreaza putin apoi, redresandu-se, suteaza sec stabilind scorul final.

Olteanul isi scoate tricoul in drumul spre tribuna suporterilor stelisti, bucurandu-se alaturi de acestia si cativa colegi pentru golul marcat. Florin a schitat si el o urma de bucurie, insa mai mult din complezenta, parca inca asteptand pasa aceea.

Arbitrul fluiera finalul partidei din Groapa si echipa Stelei merge sa salute galeria. Fratii cu stea in frunte intorc spatele tuturor ascunzandu-si fetele in vestiar, acolo unde, ceva mai tarziu, aveau sa ajunga si restul stelistilor cantand, imbratisandu-se intre ei, sarbatorind un succes mult asteptat. La acesta bucurie nu aveau sa participe si ei, cei doi juveti sositi de la Craiova cu surle si trambite, acestia preferand sa-si arunce unul altuia ocheade pline de intelesuri, sfidand bucuria colegilor si antrenorului. In definitiv, ei, celebrii frati Costea, ei de ce sa se bucure? Ca au fost rezerve? Ca Florin a jucat 3-4 minute? Ca suporterii nu-i iubesc si-i injura, si-i scuipa? Ce asa mare bucurie? Nu s-au bucurat la golul trei? Ajunge!

Ba da s-au bucurat, dar ma intreb de ce la acest gol trei, Costea cel mic a fugit repede la galerie, iar la final nu a mai facut-o? Nu erau aceiasi suporteri uraciosi si grosolani? De ce la reusitele personale se poate trece peste conflicte dar la realizarile echipei nu?

Invatati sa li se ridice statui din bule de sapun chiar si pentru o retrogradare, fratii cu pricina se simt nedreptatiti sa fie criticati atunci