Primăvara arabă, cu cereri economice, democratice şi seculariste aduce la putere în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, islamul politic cu comportament imprevizibil.

Islamul politic radical, islamul militant, mişcările islamiste nu au avut niciun rol în primăvara arabă, nu au fost catalizatorii ei – este ce s-a repetat obsesiv în perioada de vârf a revoltelor peste tot în lumea arabă. Este şi ce a fost oferit ca argument suprem pentru calmarea temerilor într-un spaţiu în care cultura politică şi socială a fost marcată de mişcările radicale ca alternativă la regimurile vremii. Prima afirmaţie este corectă, da, islamul radical şi politic a fost el însuşi luat prin surprindere de mişcările populare, mişcările radicale islamiste nu au fost catalizatori ai schimbărilor care au măturat şi mătură încă spaţiul arab, însă au fost forţele care s-au trezit cel mai repede şi, firesc, au prins valul schimbărilor.

Singura ţară în care nu este clar, din lipsa informaţiilor independente suficiente, cine anume a pornit protestele, este Siria, unde sursa iniţială a opoziţiei este bănuită a fi în zona Fratilor Musulmani sirieni, ceea ce nu înseamnă însă că în acest moment, revoltele nu sunt extinse la o mare parte a populaţiei. A doua afirmaţie, că derapajele spre un islam politic radical în regiune nu vor apărea pentru că primăvara arabă nu a fost pornită de mişcări islamiste, are multe fisuri. În primul rând, protestele, peste tot în regiune, au fost rapid alimentate şi de astfel de mişcări, ai căror membri s-au grăbit să se amestece, să se lipească la motorul principal format din elitele intelectuale, tineret şi studenţime, în timp ce marea masă populară, tăcută de cele mai multe ori, s-a mulţumit să urmărească la la televizor evenimentele.

Schimbarea la faţă a islamiştilor

Ce au facut mişcările islamice a fost să se adapteze la circumstanţe şi să prezinte