Votarea în parlament a proiectului Legii asistenţei sociale e o ocazie de a distinge între politici sociale sustenabile şi populism. Proasta administrare în multe ţări europene a trimis statul asistenţial în colaps, trăgând în jos economia.

Comparativ cu Statele Unite sau alte zone ale lumii, statele europene sunt considerate mult mai generoase în politica lor socială, vorbindu-se chiar de un model social european specific. Acestea sunt însă metafore pentru consumul presei: un model unitar la nivel european nu există. Chiar statele cu un nivel similar de cheltuieli pentru asistenţă socială diferă între ele. Principalul clivaj este dat nu atât de nivelul finanţării, cât de calitatea guvernării. Există state asistenţiale cu cheltuieli sociale mari care n-au avut probleme majore în perioada de criză (Germania, ţările scandinave) pentru că au fost bine guvernate; pe de altă parte, există state asistenţiale prost guvernate, care sunt pe cale să se năruie (Italia, Spania, Grecia).

Înainte să discutăm chestiuni de ideologie sau cum proasta guvernare poate apărea ca legitimă, trebuie să punem lucrurile în perspectivă. Statele asistenţiale adevărate se bazează pe un nivel ridicat de dezvoltare.

Sustenabilitatea financiară este dată de capacitatea statului de colectare a taxelor, care, la rândul ei, este strâns legată de nivelul de dezvoltare economică. Statele dezvoltate cu un PIB de peste 20.000 euro/cap reuşesc să adune la bugetul de stat 50% din PIB sau peste, în timp ce statele cu un PIB mai mic, ca, de exemplu, 5-6.000 euro/cap în România, reuşesc să adune abia 31-33% din PIB sau 38%, ca Bulgaria. Nu există exemple în lume în care ţări cu un PIB/cap mic să reuşească să colecteze în bugetul consolidat 50% din ce produce societatea. Istoric, Suedia sau Franţa, când erau la nivelul de dezvoltare al României de acum, colectau un procent la fel de mic