Ultimele trei generaţii de români au avut trei Zile Naţionale.

Suntem la a treia Zi Naţională, de la ultimul război mondial încoace. Fiecare a avut semnificaţii legate de evenimente majore din istoria României. Mai întâi a fost constituirea Regatului; apoi, lovitura de stat a Regelui Mihai, confiscată ulterior de „comuniştii eliberatori de sub jugul fascist“; astăzi, Ziua Naţională ne aduce aminte de Marea Unire de la 1918.

Cu aceste trei mari sărbători, nu e simplu să elucidăm, o dată pentru totdeauna, modul intim în care cetăţenii români – ca să folosim limbajul corectitudinii politice - înţeleg semnificaţia Zilei Naţionale. Câţi mai cunosc, astăzi, ce a însemnat Regatul pentru fondatorii lui – într-o zi de 10 mai – şi circumstanţele în care a fost legiferat, la 15 ani după abdicarea forţată a principelui Micii Uniri, de la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza? De ce tocmai una dintre cele mai vechi familii aristocratice europene, Hohenzollern, a întemeiat dinastia regală la români? Care a fost rolul acestei familii începând cu apariţia Regatului, trecând prin primul război mondial, Marea Unire şi până la apariţia Republicii, la 30 decembrie 1947, după care a fost declarată cea de-a doua Zi Naţională, 23 august? Şi, în sfârşit, de ce revoluţia – atât cât a fost – în decembrie 1989, a „cerut“ decretarea zilei Marii Uniri, 1 decembrie, ca Zi Naţională? Cât mai contează, pentru această sărbătoare, faptul că România Mare nu mai există de 71 de ani, din cei 93 pe care i-am aniversat, de la 1 decembrie 1918?

Aceste întrebări ar trebui să şi le pună majoritatea cetăţenilor români. Ar fi una dintre condiţiile pentru ca 1 decembrie să le poată provoca emoţiile şi respectul pe care îl merită o asemenea mare sărbătoare. Dacă analizăm perioada imediat următoare formării statului naţional, remarcăm profunda diferenţă dintre mentalităţile românilor de-at