Mi-e dor de el, dar mi-e frică să-l sun. Ce să-i spun? Aceleaşi cuvinte banale care nu pot face faţă durerii: “Îmi pare rău. Dacă te pot ajuta cu ceva...”. Cu ce pot, Doamne, să-l ajut în afară de modestele mele rugăciuni? Nici nu are rost să-i transmit că sunt alături de el. Ştie asta, simte asta, pentru că toţi prietenii autentici sunt lângă el. Decât să par un ţambalagiu care se bagă în seamă, mai bine stau în colţul meu şi sufăr alături de el. Nu pot suna zi de zi sau oră de oră ca un cioclu, care sub masca tristeţii aşteaptă fericit o veste năprasnică. Suferinţa are o anumită demnitate a ei, deşi aici pe Dâmboviţa nu se poartă. Iar Dinu ştie să fie demn, nu trebuie îngenuncheat tocmai de prietenii săi. Sau de cine ştie ce otreapă care vrea să facă exclusivităţi din trecerea la cele veşnice! Da, de Cornel Dinu vorbesc. După o operaţie pe inimă, “Mister” este iar încercat de viaţă. Jumătatea lui - şi cred că acest termen se potriveşte mult mai bine - ,Silvia, a fost operată şi a mai pierdut un picior. Slavă Domnului că situaţia e stabilă. Ciudată boala asta, diabetul, de care sufăr şi eu. I se mai spune boală boierească, pentru că poţi mânca şi carne, dar roade încet, pe tăcute ca o Moară a dracilor.
Mulţi părinţi, sfinţi părinţi, susţin că suferinţa este dată oamenilor ca încercare. Bine, Doamne, dar de câte ori trebuie să fii încercat în viaţă? Unii nu suferă niciodată, iar alţii o ţin numai în teste celeste. Ştiu însă - şi sunt convins de asta - că după această a nu mai ştiu câta încercare, “Mister” va ieşi întărit. Şi mai filozof ca niciodată. Se va întoarce în iarbă, dragostea lui necondiţionată. Locul care i-a dat totul, dar şi poarta care i se va deschide spre legenda nepieritoare!
