Barcelona a apărut în viaţa noastră precum paralelipipedul lui Kubrik.
Se întîmplă ceva cu Barcelona. Ceva care sperie. Ceva care aduce a Dustin Hoffman în “Rain Man” atunci cînd dădea în fracţiuni de secundă rezultatul exact, la zecimală, al unor operaţii de genul 1459453299 împărţit la 239007. Cineva uitîndu-se cu zvîcniri musculare la fazele derulate cu viteză nefirească a exclamat: “Ia te uite, nu ştiam că şi eu pot juca atît de bine fotbal pe computer!”. Asta e senzaţia: că oamenii aceia, sau ce-or fi ei, sînt conectaţi şi manevraţi de altcineva – poţi fi chiar tu! – funcţionînd la viteza influxului nervos. Prin această percepţie Barcelona răstoarnă teoria despre sport, care ar trebui să cuprindă şi neputinţă, disperare, cădere, măcar din cînd în cînd.
Nu. Barcelona e perfectă. E ca un organism fără muşchi şi fără inimă. E neverosimil de bună. E peste puterea de înţelegere a omului obişnuit, care oboseşte de două ori mai tare decît Messi, Alexis S. sau Xavi H. numai urmărindu-i cum se mişcă. La capătul unui meci al lor eşti terminat, transpirat, transportat. Depăşit de evenimente. Depăşit fizic. Eşti ca Jane pe care Tarzan o întrecea înotînd în vreme ce sărmana fată fugea de rupea pămîntul. Ce naiba e asta? Un film, un SF sau pur şi simplu SFîrşitul?
Barcelona ajunge de la o poartă la alta mai repede decît ajung handbaliştii. Vă daţi seama? Băieţii ăştia conduc mingea cu piciorul mai bine ca băieţii ăilalţi, cu mîna, pe o lungime de trei ori mai mică. E o breşă istorică în manifestarea fizică. În curînd, la meciurile catalanilor merele vor cădea în sus, oamenii vor întineri, iar arena va fi luminată direct de energia degajată de jucători. Va fi o lume minunată, în care biletele se vor distribui pe baza capacităţii de a urmări jocul la adevărata lui viteză. Barcelona forţează apariţia unui om nou, pe al ei Camp Nou, care să poată recepta pe re