De cum gestionează liderii europeni propria criză depinde al doilea mandat al lui Obama.

9 decembrie 2011, Washington D.C.: „Eurozona este expusă unui mare risc. Ştiu că cele 17 state membre au încercat să-şi alinieze politicile monetare şi fiscale, dar este incert, cel puţin pentru mine, dacă acesta este adezivul care va reuşi să menţină laolaltă întregul. Suntem extrem de preocupaţi faţă de sănătatea şi viabilitatea euro, pentru că, într-un fel, suntem literalmente expuşi potenţialului tulburărilor civile şi dezintegrării uniunii care a fost fabricată având euro drept unul dintre fundamentale sale“.

Mesajul a fost transmis de generalul Martin Dempsey, cel mai înalt ofiţer din armata americană (Chairman of the Joint Chiefs of Staff) şi principalul consilier militar al preşedintelui SUA. Lansat chiar în ziua în care, la Bruxelles, Europa făcea paşi decisivi spre o uniune fiscală considerată de unii comentatori drept „Carta fondatoare a Statelor Unite ale Europei“, mesajul generalului Dempsey reflectă nervozitatea, seriozitatea şi, totodată, urgenţa cu care Administraţia Obama tratează tumultul financiar de pe bătrânul continent. Să fie exagerată această preocupare? Altminteri, o întreagă galerie de lideri europeni – Merkel, Sarkozy, Sikorski – au conturat, pe parcursul ultimelor luni, în imaginarul opiniei publice perspectiva unei ameninţări extreme: spargerea euro ar putea readuce continentul în plină atmosferă weimariană (şomaj în masă, colapsul sistemului bancar, ascensiunea extremismului naţionalist, reactivarea tradiţionalelor clivaje de securitate).

În cele din urmă, nu trebuie uitat că proiectul integrării europene rămâne în esenţa sa o chestiune de război şi pace. Deşi dominantă, dimensiunea economică a fost un mijloc în serviciul unui scop geopolitic bine definit. O Europă multipolară, în care fiecare ar fi mers pe drumul său, ar fi r