Cu un strop de nelinişte, anticipez o Europă strict continentală.
Comentând summit-ul european de la Bruxelles, o depeşă Reuters spunea, cu pregnanţa şi totodată cu superficialitatea bine cunoscute ale presei: „ceea ce a visat Napoleon şi a încercat De Gaulle a realizat Sarkozy: excluderea Marii Britanii din Europa“. Depeşa ar fi trebuit să adauge: 1) că realizarea nu s-a produs prin supremaţia franceză, ci prin cea germană; 2) că acelaşi lucru l-au visat şi sperat şi cancelarul Bismarck, şi cancelarul Hitler.
Desigur, ceea ce s-a întâmplat e, în esenţă, pozitiv: Uniunea Europeană va supravieţui şi se va refonda printr-un tratat interguvernamental, în aşteptarea unei schimbări a tratatelor Uniunii. Măsura era necesară şi urgentă. Participă cele 17 state din zona euro, plus alte 9 state non-euro. (Chiar dacă poziţia Ungariei, a Cehiei şi a Suediei au părut oscilante, pare extrem de puţin probabil, mai ales în cazul primelor două, că ar putea rămâne în afara acestui tratat.) Ideea principală este o nouă cedare de suveranitate naţională: alcătuirea bugetelor statelor participante va fi controlată de Comisia Europeană, fiind ca principiu supusă unor restricţii severe.
Un sistem de penalităţi va intra automat în acţiune împotriva acelui stat care încalcă regulile. Rămân deschise destule probleme „tehnice“, dar e limpede că s-a făcut un pas înspre „Statele Unite ale Europei“. Pasul ar fi fost mai însemnat, poate chiar decisiv, dacă premierul Cameron al Marii Britanii nu s-ar fi opus oricărei modificări a tratatelor de bază ale UE, obligând-i astfel pe germani şi pe francezi să adopte compromisul unui tratat interguvernamental, care va fi semnat, până în martie, de ţările euro şi de celelalte, dar fără Marea Britanie. Cameron a dorit, se spune, să păstreze privilegiile City-ului londonez, care, altminteri, ar fi fost supus reglementărilor cont
