Ducem o acută lipsă de gesturi tandre prin care cei care deţin marea putere în cultura românească decid să găsească, să încurajeze şi să promoveze tineri.

În vara anului 2000 tocmai ieşisem de pe băncile Facultăţii de Istorie când am fost îndeajuns de norocos pentru a primi o mică bursă la una dintre numeroasele şcoli populare daneze, The International People’s College, din Helsingor. Spre deosebire de altele, aceasta se adresa nu numai danezilor, ci încerca să reunească mai multe naţionalităţi din întreaga lume, fiind susţinută intens şi de către DANIDA, Ministerul de Externe al Guvernului Reginei Danemarcei. După două luni de studiu intens în frumosul oraş de pe malul Mării Baltice, am cunoscut mulţi oameni simpatici, dar şi destui nesăraţi, evident.

Dintre cei simpatici, unul mi-a rămas întipărit puternic în memorie. Este vorba despre Max Lawson, durduliul profesor australian de World Literature, care, ieşind la pensie în New South Wales, a preferat să-şi continue activitatea, e drept, la un nivel inferior, tocmai în Danemarca. Îşi ţinea orele de curs în casa pe care direcţiunea instituţiei i-a pus-o la dispoziţie, la doar 10 metri de corpul central al campusului. Ne servea invariabil cu ceai negru australian, la fel de tare precum un ness concentrat. Orele se rezumau la lecturarea unor pasaje din câteva cărţi pe care el ni le multiplica şi distribuia gratuit. Comentam împreună pasajele într-o atmosfera plină de umor şi bună dispoziţie. După două luni de astfel de cursuri, ne-a invitat să facem o plimbare până la casa memorială a unei scriitoare daneze care se afla în apropiere, o anume Karen Blixen.

După ce am vizitat casa memorială, ne-am odihnit preţ de câteva zeci de minute într-un mic local, aflat la parter. Fiecare a comandat câte ceva, cei mai mulţi cafele sobre şi scumpe, în timp ce eu şi Max ne-am aventurat în a savura un schnaps b