Datorită segregării accentuate, existenţa a două sau mai multe segmente din societatea românească cu interese comune este o iluzie deşartă. Satul românesc, acolo unde visam cândva că s-a născut veşnicia, nu mai reprezintă o vatră comună şi un loc de coagulare a intereselor.
Cu excepţia unor zone tradiţionale bine închegate, unde comunitatea respiră şi trăieşte româneşte, în rest, nu se mai întâmplă nimic. La ţară nu se mai îmbracă straiul popular, nici chiar de sărbători, iar hora satului este doar o amintire devalorizată, nunţile purtând pecetea firmelor de catering. De Crăciun, când umblă cu Steaua, copiii satului sunt înjuraţi cu nervozitate: „fir-aţi ai dracului de vagabonzi!”.
Primarul localităţii nu mai este un factor de coagulare a membrilor obştii, deoarece este privit ca un reprezentant al unor interese politice şi nicidecum ca un om care apără interesele comunităţii. Sintagma „fonduri europene” nu produce nicio vibraţie emoţională sau vreun sentiment de patriotism local. Sătenii nu ştiu şi nici nu-i interesează cum vine chestia asta cu „absorbtia”. Nu se omoară nimeni să le explice ce ar trebui făcut pentru a atrage fonduri europene. Primarii nu cutează să promoveze proiecte pentru banii europeni, întrucât se tem că nu au cu ce să le plătească şi că nu au banii necesari pentru co-finanţare. La nivelul consiliilor locale, confuzia este maximă, iar atunci când sunt întrebaţi despre proiecte, aleşii neamului îngaimă o frază standard, care sună ca o placă hârşâită pusă la un patefon de pe vremea bunicii: ”Pe Măsura 2.2.4 avem două proiecte, iar pe Ordonanţa 7 încă un proiect!” Fiecare primărie speră să obţină fonduri, printr-o anumită modalitate, indiferent de locul de unde ar veni acest sprijin financiar. Între cei care obţin fonduri financiare şi cei care rămân doar cu mâna întinsă există o prăpastie uriaşă care separă două culori politice d
