Eşecul euro ar atrage, foarte probabil, după el şi eşecul Uniunii Europene ca proiect politic. Iar dispariţia Uniunii poate lăsa loc la orice.
Cine a câştigat după summit-ul de la sfârşitul săptămânii trecute: Angela Merkel, Nicolas Sarkozy, David Cameron, pieţele, Europa în ansamblul ei? Sincer, e greu de spus, la câte summit-uri „istorice“ cu decizii „definitive“ au existat de când a început criza. Odată cu ea, s-a accelerat şi moda reuniunilor la nivel înalt în diferite structuri şi formate: când G 20, când Europa 17, când Europa 27, când summit-uri franco-germane...
Un lucru e cert: summit-ul de la sfârşitul săptămânii a durat mai puţin decât se aşteptau unii. Au fost observatori care îi prevedeau o durată de trei-patru zile, până duminică, în care puncte de vedere diametral opuse s-ar fi confruntat cu vehemenţă, în care informaţiile ar fi fost filtrate către presă una câte una, în care victorii anunţate să fie apoi infirmate etc. Nu s-a întâmplat chiar aşa. Clash-ul a fost previzibil şi a avut loc în prima (şi singura) noapte. David Cameron a spus că nu e de acord cu planul propus de Merkel şi Sarkozy şi, ca urmare, nu l-a semnat. O hotărâre cu adevărat „istorică“, deoarece e pentru prima dată când un premier britanic se opune modificării unui tratat european. Decizia lui Cameron e întoarsă acum pe toate părţile în Marea Britanie, euroscepticii felicitându-l şi îndemnând din nou la convocarea unui referendum pentru ieşirea Marii Britanii din UE.
Cameron e însă criticat de laburişti şi chiar de aliatul de guvernare, Partidul Liberal Democrat, pentru „izolarea“ în care a împins Marea Britanie. O izolare care l-a surprins pe premierul britanic, deoarece se aştepta să nu fie chiar singur totuşi, mizând pe sprijinul unor state precum Suedia, Ungaria, Cehia. Acestea însă, după o primă ezitare, s-au raliat acordului propus de Germania şi Franţa
