Va fi capabilă Europa să formuleze o reformă de adâncime, se va lăsa ea pradă vechilor demoni sau va deveni un tărâm decadent despre a cărui mărire vor mai şti în viitor doar câţiva istorici?

Trăim vremuri grele. Vor veni altele şi mai grele, cred mulţi. Nu mă refer numai la nenorocita noastră ţară, în care legile nu ţin mai mult de o zi, unde un senator prevaricator iese (nejudecat) din puşcărie spre a se lăfăi pe fotoliul din Senat, unde un deputat european filmat luând mită ţine conferinţe despre „excepţionalismul (?) corupţiei româneşti“ şi se agaţă de scaunul său de la galerie ca naufragiatul de scândura vasului; nu vorbesc despre ţara săracă şi sărăcită, de oamenii care acceptă sacrificiile fără să sufle, în timp ce o minoritate obraznică de parveniţi şi foşti colaboraţionişti se lăfăie în lux şi prost gust. Nu vorbesc despre ţara care se întinde pe 7% din teritoriul UE şi produce 1% din venitul ei. Nici despre acea „ţară tristă plină de umor“ evocată aievea de poet şi care tot aşa rămâne. Nu: vorbesc despre acea parte a Orbis Terrarum – căreia îi aparţinem cu toate defectele noastre în chip legitim – un continent care poate pretinde că a născut cea mai eminentă cultură pe care a dat-o umanitatea, a cărei forţă de pătrundere şi voinţă de putere – adesea nu lipsită de cruzime – a unificat planeta; un continent a cărui prelungire naturală, SUA, este şi azi prima putere a lumii. Uniunea Europeană – această entitate dinamică, în creştere – are vocaţia să adune între graniţele sale toată suprafaţa din Laponia până în Canare, inclusiv acele zone în care până nu de mult se desfăşura un conflict sângeros şi absurd. UE, a cărei ascensiune părea să nu mai poată fi oprită, se găseşte azi pe marginea prăpastiei; descoperirea este aproape bruscă; cobele îi vestesc moartea, se întreabă dacă euro va mai exista de Crăciun. Conducătorii cei mai de vază, autorii până