Peste câteva zile, mai precis pe 17 decembrie, se împlineşte exact un an de la începutul revoltelor din lumea arabă. Totul a început în Tunisia, unde marţi şi-a depus jurământul un nou preşedinte. Analizăm marile mutaţii care s-au produs în zona Magrebului şi care au fost o sursă de inspiraţie şi pentru alte zone ale lumii. Chiar şi recentele manifestaţii din Rusia au fost considerate de unii comentatori ca fiind inspirate de „primăvara arabă”.

Matei Vişniec:

Să ne amintim că această mişcare numită în mod metaforic „primăvara arabă” a început, calendaristic vorbind, pe 17 decembrie 2010 la Sidi Bouzid, oraş din centrul Tunisiei. În acea zi, un tânăr vânzător ambulant şi-a dat foc pentru a protesta împotriva poliţiei care îi confiscase marfa, implicit însă şi împotriva unui regim corupt reprezentat de preşedintele Ben Ali. Gestul său simbolic s-a aflat la originea unui seism politic şi social care de fapt continuă încă în lumea arabă şi musulmană.

Tunisia este însă, deocamdată, ţara în care „revoluţia” lansată atunci pare să fie cel mai aproape de ceea ce aşteaptă occidentalii şi lumea democratică de la ţările arabe. La un an după respectivele evenimente, Tunisia dispune astăzi de un nou preşedinte, în persoana lui Moncef Marzouki, care a fost de fapt unul dintre cei mai radicali opozanţi şi adversari, de pe poziţii laice şi de stânga, ai lui Ben Ali. Ca şi în unele ţări est-europene, imediat după căderea comunismului (mă gândesc la Cehoslovacia, unde dizidentul Vaclav Havel a fost ales preşedinte), Tunisia trăieşte acest moment istoric: un opozant istoric al fostului regim devine şef al statului şi garant al democraţiei.

Franţa, prin vocea preşedintelui Nicolas Sarkozy, salută evenimentul şi îl invită pe Moncef Marzouki să efectueze cât de repede o vizită la Paris. De altfel, noul preşedinte tunisian, de profesie medic, şi-a făcut studii