Acum câţiva ani, un tânăr (şi de altfel remarcabil) artist m-a rugat să-l prezint lui Ion Grigorescu, „înainte să fie prea târziu“, mi-a spus el, referindu-se la starea de sănătate aparent proastă a celui pe care îl socotea, de la distanţă, un maestru. Siderat, i-am răspuns că-l ştiu pe Ion Grigorescu de foarte mult timp, iar el mereu a fost aşa. Nu era „pe ducă“, cum se temea tânărul discipol. Era chiar mai în putere ca altădată. Lucrul acesta se vedea de-atunci şi se vede chiar mai bine acum, când Ion Grigorescu, la fel de retras, precar, umil şi emaciat, se impune tot mai mult drept figură centrală a scenei artistice locale.

Mormăind inaudibil dar inflexibil, Grigorescu rules: trecând peste expunerea sa în 2011 la Tate Modern şi la Bienala de la Veneţia, unde expoziţia din pavilionul României a fost însăilată în jurul personalităţii sale, Ion Grigorescu s-a prins într-o cascadă de expoziţii (în ţară şi în străinătate) în care pare invitatul ce aduce tacâmurile, sarea, piperul, tonul şi starea întâlnirii, fie că aceasta este la Viena (galeria Mezzanin) sau Bucureşti (atelierul propriu, transformat în galerie, cu expoziţii împărţite-împărtăşite, precum cea recentă, cu Bogdan Vlăduţă). Ion Grigorescu iese din carapacea de „recuperat“, în care a fost închis în anii ‘90, atunci când a fost reinventat de un Occident avid să găsească un dram de protest în arta românească antedecembristă, şi intră în aparatul de acaparat atenţia, tipic zilelor noastre. Vampirizează îndeosebi artişti tineri, pentru a-şi menţine un tonus vital.

Rotiţă-n acest aparat este şi Cortul diplomatic. Deşi porneşte de la (de)reglarea conturilor cu curatorii-satrapi ai pavilionului României de la Veneţia, Ion Grigorescu reuşeşte să se aplece dedesubtul acestei dispute, pentru a ataca racile estetice şi filosofice mult mai adânci. E drept că atenţia lumii artei locale a fost atrasă d