Transformările istorice au loc adesea când te aştepţi cel mai puţin. Politicile de liberalizare lansate de Mihail Gorbaciov sub numele de glasnost şi perestroika în Uniunea Sovietică au apărut într-unul dintre cele mai întunecate momente ale Războiului Rece, când preşedintele american Ronald Reagan insista pe apărarea strategică antirachetă şi cele două forţe se confruntau în conflicte intermediate în ­Afganistan şi în alte locuri. ­Deschiderea economică impusă de Deng Xiaoping a urmat invaziei sângeroase - şi eşuate - a ­Chinei în Vietnam în 1978. Iar ultimul lider al regimului de apartheid din Africa de Sud, F. W. de Klerk, a fost iniţial perceput doar ca un simplu apologet al sistemului - cu greu s-ar fi gândit cineva că el va fi politicianul care să-l elibereze din închisoare pe Nelson Mandela şi să gestioneze împreună cu acesta sfârşitul stăpânirii minorităţii albe.

Acum lumea se întreabă dacă Myanmar s-a angajat într-o tranziţie democratică autentică care să pună capăt statutului de paria al ţării, după şase decenii de dictatură militară. Este Myanmar, la fel ca Africa de Sud sub De Klerk, cu adevărat hotărât să iasă din izolarea autoimpusă timp de jumătate de secol? Şi pot oare Aung San Suu Kyi, eroină şi lider al opoziţiei, şi Thein Sein, noul preşedinte al ţării, să orchestreze împreună o tranziţie politică la fel de inteligent şi paşnic precum au făcut-o Mandela şi De Klerk în Africa de Sud la începutul anilor 1990?

În pofida celor două decenii de izolare şi arest la domiciliu, Suu Kyi are două dintre darurile care i-au permis lui Mandela să ducă la bun sfârşit marea sa misiune: o seninătate liniştitoare şi o totală lipsă de spirit răzbunător. În condiţiile în care autorităţile încearcă o reformă, aceste caracteristici, alături de aptitudinile de negociator şi, cel mai important, enorma autoritate morală vor fi supuse unor teste cumplite. @N_