Odată înlăturată epiderma discursului partinic, realitatea comunistă îşi expune natura ei proteică.

Ce rămâne la capătul unei istorii care debutează, prometeic, odată cu Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie? Dincolo de şirul de blocuri ce marchează habitatul unei întregi umanităţi, dincolo de teroarea care a prezidat la naşterea celei mai bune dintre lumile posibile, dincolo de nostalgia imperială recognoscibilă în conduita unei Rusii niciodată împăcate cu sine, există un nivel al istoriilor care se cer spuse şi un timp al imaginilor care se cer revăzute. Se desenează, adesea ignorată sau privită cu condescendenţă, o istorie cotidiană a Uniunii Sovietice şi a Europei captive, o reunire de timbre şi de culori parte a identităţii europene aflate în căutarea unei naraţiuni unificatoare.

Pe acest traseu al interogaţiilor, Adio, tovarăşi! este nu doar un punct de inflexiune, ci şi un caz exemplar de asumare a acestei raportări lucide la un trecut care nu încetează să revină. Filmul documentar oferă, fără emfază şi patetism, panorama unei lumi extincte, ce pare celor de astăzi la fel de îndepărtată şi de stranie precum secolele antice. În definitiv, pariul pe care şi-l asumă şi îl câştigă pelicula europeană este acela de a da chip unei memorii reprimate, imaginând o punte între generaţii şi vorbind, ironic şi tranşant, despre deceniile care modelează destinele tinerilor care nu sunt decât urmaşii celor de ieri.

Simbolic, trama narativă este organizată în jurul acestui atât de rusesc dialog între părinţi şi copii. Imaginile sunt retrezite la viaţă graţie energiei intelectuale a fiicei ce convoacă trecutul din care vine propriul ei părinte. Între 1975 şi 1991, istoria creşterii şi descreşterii Uniunii Sovietice şi a imperiului ei european se confundă cu istoria încercărilor de a da sens unui destin individual fracturat între Est şi Vest. Fiica est