Poetul Florin Iaru a fost unul dintre puţinii intelectuali care au ieşit în stradă la Revoluţia din 1989. El a fost primul care a strigat nemulţumirea poporului: Vrem o ţară liberă, vrem să se schimbe ceva! Curajul său l-a costat mult. Era însă un om condamnat, aşa cum el însuşi mărturiseşte, iar singura lui şansă era să cadă comunismul.
Ultimii ani ai regimului Ceauşescu au fost unii în care cenzura şi opresiunea se înăspreau de la o zi la alta. Vă gândeaţi, în acele vremuri, că regimul comunist ar putea fi înlăturat printr-o revoluţie?
Să fiu cinstit, de sperat, speram, dar de crezut nu credeam. Eram absolut convins că o să apuc vârsta pensionării şi că o să mor uitat într-o ţară închisă. Ceauşescu părea nemuritor şi deasupra tuturor lucrurilor din ţară era un soi de frică. Deşi spuneam mici bancuri politice, deşi mai înjuram pe la colţuri, era o frică generală, era sentimentul că nu ştii cine te urmăreşte, cine te ascultă şi cine te toarcă. Întotdeauna bănuiam pe cineva din anturajul nostru că spune la Securitate, iar după 89 am aflat că erau cu totul şi cu totul alte persoane, cele mai de încredere. În al doilea rând, era grija pentru ziua de mâine. Poate părea surprinzător de vreme ce multă lume spune că se trăia bine în comunism, că toată lumea avea de muncă. Nu era adevărat. Lucrurile stau puţin diferit în sensul profund al cuvântului. Dau câteva exemple, deşi lumea nu poate să credea. Chiar eu însumi, privind cu 25-30 de ani în urmă nu pot să cred că am trăit într-o astfel de lume. Îmi este imposibil să cred că noi toţi am trăit într-o astfel de lume.
Dau un exemplu: în 1982 aveam un copil mic şi avea nevoie de lapte, dar la magazin nu găseai lapte. ca să iei lapte pentru copil trebuia să te duci noaptea de la ora 12 şi să stai la coadă până la cinci dimineaţa când venea laptele şi era bătăie. Nu puteai să iei cât lapte doreai: Stai domn'e
