- Cultural - nr. 910 / 14 Decembrie, 2011 Sunt oameni pe langa care treci deseori, poate chiar in fiecare zi, si nu ii observi, si sunt oameni pe care ii intalnesti o singura data si iti raman in inima pentru toata viata. Asa s-a intamplat cu mine si cu Eduard Costin. Marele artist era popular si accesibil, bland si deschis ca o gradina inflorita, chiar daca se spune ca un artist este cu atat mai valoros si mai dainuitor, cu cat este mai greu de inteles si mai de nepatruns. Am fost invitata in urma cu ceva vreme sa particip la o expozitie de sculptura aniversara. In virtutea vitezei cu care lucrurile se perinda in viata, nu am fost eu prea atenta la amanunte. Oricum, mi-am spus ca ar fi bine sa-l vad, asa ca la plecare m-am "incarcat” cu cel mai frumos buchet de flori, in onoarea sarbatoritului artist. Am intrat cu timiditate si am facut primul pas. In fata mea era Eduard Costin! Cel mai varstnic artist din tara, cel mai prolific sculptor din Romania, in viata. Artist de renume, care a sculptat in piatra, marmura, lut, ghips si bronz. Lemnul a fost materialul de care s-a atasat cel mai tare. Lemnul, oare de ce tocmai lemnul ? Dupa primul zambet pe care mi l-a daruit, mi-a revenit si mie sufletul inapoi si lucrurile s-au pus in miscare. Era ziua Domniei Sale si m-a primit si pe mine, o necunoscuta, in grupul sau de prieteni. Avea loc suficient pentru toti cei care inaintau spre dansul cu bucuria vietii, cu speranta, cu modestie si cu optimism. Implinea 92 de ani! Am privit lucrarile etalate cu gust, m-am imbogatit si am patruns magia formelor, volumelor si ideilor zavorate in materialul inert. M-am lasat dusa in lumea aceea care urma sa-mi apartina si mie intr-o anume masura, transformandu-ma in ceea ce nu speram sa fiu, un om impacat. Acesta era efectul lui Eduard Costin, asupra celor din jur. Deborda de o bucurie fireasca si de optimism si nu puteai sa-ti mai