Articolul ăsta nu o să placă nimănui pentru că nu tratează nici despre Traian Băsescu, nici despre criza economică, nici despre apocalips sau vrăjitoare, nici despre sex&droguri. E un articol care vorbeşte cu/despre şi păsările în zbor, cu/despre pianul de pe calea ferată, cu/despre ochelarii de scafandru, cu/despre cutii şi evenimente muzicale. Pe scurt, e un articol foarte anti. Anti-artă, anti-muzică, anti-literatură, anti-poezie, anti-comercial, anti-dragoste-aşa-cum-o-ştiam noi. Este un articol despre FLUXUS, 1962-1994, o lungă poveste cu multe noduri.
Povestea spune că după suprarealism, futurism, dada, neo-expresionism etc., în avangarda avangardei, în anul 1963, sub umbrela experimentală a lui John Cage, un domn, după toate aparenţele născut în Lituania, într-o zi de 8 noiembrie, George Maciunas, se pronunţă ma-chew-nas, şi-a pus în gând să editeze o revistă – intitulată FLUXUS – care urma să imprime numele şi să ilustreze opera tuturor acelor artişti care nu se încadrau în formele artistice tradiţionale. Probabil din lipsă de fonduri (n. red.) revista nu a mai văzut lumina tiparului, însă titlul a fost pus la conservă, iar Maciunas, se pronunţă ma-chew-nas, a scris un manifest, aşa cum ne obişnuieseră precedent Marinetti, Tzara şi compania. Manifestul FLUXUS îi îndemna pe artişti să „cureţe lumea de boala burgheză, de cultura intelectualizată, profesionalizată şi comercială … să promoveze un curs revoluţionar în artă … să facă astfel încât realitatea non-artistică să fie accesibilă tuturor, nu doar criticilor, diletanţi sau profesionişti, … să reunească cadrele revoluţionare culturale, sociale şi politice într-un front unic activ.” Aşa spunea George Maciunas, care se pronunţă ma-chew-nas.
Ei bine, i-a ieşit. FLUXUS a făcut boom! şi s-a făcut mare, o comunitate practic globală care scria poezii, compunea cântece, dansa, performa pe scena lumii,
