Cel mai bun scenariu în care România ar fi putut recupera din decalajele economice faţă de UE ar fi fost politica inflaţionistă la nivelul zonei euro însoţită de prudenţă monetară şi bugetară. Şefii de state ai Uniunii au hotărât altceva, iar poziţia României - în interiorul sau în afara noului pact – nu poate schimba lucrurile cu absolut nimic. O politică monetar-fiscală relaxată doar în România ar distruge şi bruma de economie coagulată în ultimii zece ani. În continuare, bugetul echilibrat este util României, care altfel riscă să recupereze cel mult “decalajul” faţă de Grecia. Teoretic, un mecanism extern de supraveghere bugetară ne ajută să ne urmărim mai uşor propriile ţinte. Practic, însă, detaliile pot face diferenţa dintre succes şi catastrofă.

Aşa-numita “balanţă structurală” este o ţintă simplă şi clară, care înseamnă că cheltuielile dintr-un an nu pot depăşi veniturile anului anterior. Astfel, în anii de creştere, bugetele vor avea practic excedent, iar în recesiune se poate intra temporar pe deficit. Oficialii UE au încercat să se arate de-a dreptul flexibili atunci când au admis şi o marjă de 0,5% a deficitului.

Problema apare însă atunci când stabileşti la ce se aplică deficitul. Pentru că un buget poate fi echilibrat sau dezechilibrat şi la colectări de 10-20% din PIB, cât au ţările cele mai liberale ale lumii, şi la 40-50%, cât au majoritatea staelor UE. România se găseşte la mijlocul acestui interval şi pare să fi atins limita maximă de suportabilitate. Ţările UE au depăşit de mult această limită, lucru responsabil pentru o mare parte a problemelor de acum.

Când jumătate din bani sunt realocaţi în mod discreţionar de stat, încep să se agraveze bolile economiei planificate. Competitivitatea se plafonează iar creşterea economică este, în cel mai bun caz, anemică. Dacă planificatorii bugetari se bazează pe cr