Am întâlnit o groază de curajoşi de ziua a doua. Toţi se mângâie cu ideea că predecesorii lor au fost nişte neisprăviţi.
Nu pot să nu fiu solidar cu Mircea Dinescu. Aş avea toate motivele să nu fiu: de tânăr a cunoscut succesul, a fost mereu în fruntea celebrităţii, şi-a trăit viaţa aşa cum i-a trecut prin cap şi, cel mai rău, când vorbeşte, fuge de la una la alta ca un veveriţoi. În general, în lumea noastră, dacă ai pică pe cineva, ai şi tendinţa automată de a-i arunca în cap toate zoaiele. De ce? Las' că ştie el mai bine! Cu toate astea, mi-e imposibil să îl acuz de ipocrizie revoluţionară. Mi-e cu neputinţă să marşez la tot ce i se pune în cârcă, şi iată de ce.
L-am cunoscut pe vremea când el era vedeta, iar eu, un biet gestionar la „Cartea românească". Dar l-am admirat necondiţionat pentru curajul nebun de a critica public regimul, de a se lua în piept cu autorităţile (fie vorba-ntre noi, cu excepţia câtorva mici pauze, Mircea Dinescu nu s-a lipit de putere şi nici nu şi-a luat porţia de sinecură). L-am admirat cum se bătea pentru cărţile lui cu cenzorii ascunşi în măruntaiele „Casei Scînteii". L-am invidiat pentru prietenii credincioşi care nu l-au lăsat la greu şi nici nu s-au dezis de el când le-o cerea interesul. O menţiune specială merită prietenul lui disident, Dorin Tudoran. Ei, dar curajul avea un preţ. Iar preţul se citea în ochii speriaţi ai Maşei (soţia lui). O fi fost poetul admirat în Occident şi la Moscova, dar, aici, în ţară, braţul lung al Securităţii, înfrăţit cu cooperativa „Ochiul şi timpanul", era cel care strângea pulanul. Numai cei foarte tineri nu cunosc sentimentul acela apăsător, de frică, de lipsă de speranţă care ne întuneca existenţa. Dinescu era o luminiţă într-o mare de laşitate. Ameninţările cu moartea la adresa copiilor săi nu l-au schimbat. Ne-am zis că e inconştient!
Colac peste pupăză, serviciul de dezin
