Am fost întrebat, cu o vehemenţă care ar fi fost să mă intimideze să mă pună pe gânduri, cu ce drept îmi dau eu cu părerea despre tot felul de treburi şi de oameni, în ziar şi pe micul ecran. Întrebarea chiar mi-a dat de gândit, întrucât profesia de om de opinie nu exista ca atare înainte de 1990 şi, prin urmare, nu putea să aibă şi un nume în cartea de muncă. Formula „om de opinie” nu trimite nepărat la meseria de „publicist”.

M-am înterbat, de asemenea, de ce în televiziune sunt prezentat ca „publicist” şi nu ca „jurnalist” sau „ziarist”. Probabil pentru că un publicist e un jurnalist şi încă ceva. Pe vremea lui Caragiale acesta era înţelesul cuvântului. Caragiale era publicist, avea mai multe îndeletniciri de branşă, ducând toate spre publicare şi spre un public. Dreptul de a-ţi da cu părerea despre orice îl are azi tot omul. Puţini însă sunt angajaţi şi plătiţi cu leafă sau contract ca să cugete liber şi să exprime concluzii responsabile. Ar fi potrivit ca să fie oficializată şi profesia de părerist. Sună ca dracu’, dar ne vom obişnui. Pe vremea când lucam în proiectarea de blocuri şi restaurante, aveam un coleg cu un nume straniu: Cioflegea.

Din cauza numelui, evitam să-l conversez şi să-i stau în preajmă. Ca să nu observe că aveam o reacţie de uimire şi respingere la nume şi, prin transfer de părere, şi la om. După ce ne-am apropiat unul de altul, numele a devenit purtător de părere despre toţi cei înciudăciţi de familie cu nume aiuritoare. Şi nu orice fel de părere, ci una cuprinzând solidaritate, în sensul că i se putea întâmpla oricui, că mi s-ar fi putut întâmpla şi mie. Mai ales că puţin a lipsit ca să nu învingă, la botez, părerea bunicii dinspre tată şi să mi se spună Spirache, de la Spiridon, Spiru şi rădăcinile armâneşti ale acestora.

Meseria de părerist nu-ţi dă libertatea de a zice orice în public. E cu dus-întors. La capătul unei